Ursul panda

      Ursul panda (Ailuropoda melanoleuca) este un mamifer de mărime medie. Ei nu întotdeauna au fost considerați urși, mulți cercetători considerându-i niște ratoni mari. Însă în urma unor teste genetice, ei au fost alăturați familiei Ursidae.
                           

În puținele populații cu efectiv redus, ce trăiesc în pădurile montane ale Chinei Centrale, ursul Panda este printre cele mai rar întâlnite mamifere de pe glob.

Ursii Panda ajung în lungime pînă la 1,5 m și aproximativ 75 cm în înălțime. Masculii sunt cu 10-20% mai mari decât femelele. Masculii cântăresc până la 150 kg, iar femelele până la 125 kg.

Panda este una dintre speciile de urși care au cea mai lungă coadă, care ar putea ajunge până la 5-6 cm lungime.Ursii Panda trăiesc până la 25-30 de ani.

Ursii Panda consumă exclusiv frunze și lăstari de bambus. Bambusul este o plantă dulce cu creștere înaltă, pe care ursul Panda o mărunțește cu greutate. Dinții ursului Panda, ce inițial erau propice smulgerii și mărunțirii cărnii, au evoluat ulterior aplatizându-se, devenind specializați în măcinat pentru a aduce hrana la o consistență de pastă.

                 

La ora actuală mai trăiesc circa 1.600 exemplare în sălbăticie, iar viitorul acestei specii se anunță a fi unul deosebit de sumbru.Populația actuală de urși panda sălbatici trăiește doar în 6 masive muntoase situate între câmpia Sichuan și platoul tibetan.Se consideră că, peste 70 ani, datorită fenomenului de încălzire globală, jumătate din arealul actual al urșilor panda nu va mai putea fi locuit de aceștia.

Memoria externa a calculatoarelor

Memoria externă este o memorie suplimentară care comunică cu microprocesorul tot prin intermediul magistralei de date şi magistralei de comenzi. Ea este o memorie nevolatilă din care se poate citi şi în care se poate scrie.

Memoria externă are de obicei o capacitate mult superioară celei interne, în care se pot înmagazina mai multe programe precum şi datele corespunzătoare lor. Ea este reprezentată în mod special de discurile magnetice, discuri asemănătoare ca formă şi mod de utilizare cu discurile de pick-up, dar cu proprietăţile benzii magnetice: de pe aceste discuri se poate citi, dar de asemenea se pot scrie informaţii pe suportul lor magnetic.

Memoria externă este alcătuită în principal din discuri fixe (hard-disk) şi discuri flexibile (floppy-disk). Discurile fixe sunt montate de obicei în interiorul unităţii centrale şi nu pot fi detaşate de calculator decât prin demontarea acesteia. Discurile flexibile se folosesc cât este nevoie, ele fiind introduse într-un locaş special, după care pot fi recuperate cu uşurinţă.

HARD-DISCUL (HD) reprezintă o unitate fixă de stocare a datelor. Acesta este încorporat în cutia care conţine unitatea centrală, încasetat într-un dispozitiv la care nu avem acces pentru a-l înlocui cu altul. În caz de defectare se înlocuieşte întreg ansamblul. Acest ansamblu se mai numeşte disc fix sau disc Winchester, după numele tehnologiei de construcţie. Denumirea de disc fix, atribuită iniţial, a avut în vedere faptul că acesta se fixează în interiorul calculatorului şi nu poate fi detaşat cu uşurinţă de către un utilizator obişnuit. În ultimul timp însă, această denumire a devenit improprie, deoarece au fost create şi HD care pot fi cu uşurinţă conectate şi deconectate în exteriorul calculatorului prin porturile de intrare/ieşire ale acestuia.

În funcţie de interfaţa de conectare hard discurile se clasifică în:

1. Hard discuri SCSI (Small Computer System Interface) – hard discuri având caracteristici deosebite fiind conectate la o interfaţă SCSI, interfaţă ce este controlată de sisteme inteligente (controlere) acestea având menirea de a coordona fluxul de informaţii dintre hard disc şi sistem. Acest tip de unităţi de stocare se folosesc cu precădere montate pe servere sau pe acele calculatoare unde se doreşte o performanţă ridicată privind transferul de date.
2. Hard discuri EIDE (Enhanced Integrated Drive Electronics) – termen general aplicat tuturor unităţilor care au un controler inclus în unitate. De-a lungul timpului unităţile de stocare de acest gen au cunoscut o serie de implementări printre care amintim protocolul Ultra ATA care mai este denumit şi Ultra DMA/ ATA-33/ DMA-33, Ultra ATA 66, Ultra ATA 100. Aceste denumiri se referă direct la realizarea transferului rapid de date. Legat de hardurile EIDE în ultimul timp şi-au făcut apariţia pe piaţă cele SATA (Serial ATA), hard discuri ce reuşesc să obţină o viteză de transfer de 150 M/s.

Componentele reprezentative ale unui hard disc sunt:

• incinta închisă ermetic
• pachetul de discuri – este alcătuit din câteva discuri montate la distanţă unul de altul pe acelaşi ax al unui motor.
• capetele de scriere/citire şi mecanismul de antrenare a lor – acestea sunt dispuse pe fiecare dintre feţele unui disc, toate capetele de scriere citire fiind montate pe un dispozitiv comun care le pune în mişcare. Braţul care susţine capetele se poate mişca linear (înainte şi înapoi) sau se poate roti cu un anumit unghi.
• motorul pentru antrenarea discurilor
• placa logică – denumită şi controler, are menirea de a comanda întreaga activitate a unităţii de hard disc: rotirea discurilor, poziţionarea capetelor în vederea scrierii sau a citirii, verificarea poziţionării corecte a capetelor, codificarea sau decodificarea informaţiilor, transferul de informaţii, etc.
• memoria cache – are rolul de a stoca temporar anumite date sau comenzi primite de la procesor. Acest tip de memorie a fost introdus în cadrul acestui tip de dispozitive pentru a creşte performanţele acestora.

Pentru mai multe detalii puteti accesa si: http://vsh.ro/tutorial/160/memoria/

Memoria interna a calculatoarelor

Memoria internă reprezintă cea mai costisitoare şi importantă componentă fizică a unui calculator personal, prin intermediul căreia vom putea aprecia performanţele unui calculator. Aceasta este unitatea funcţională a calculatorului destinată păstrării permanente sau temporare a programelor şi a datelor necesare utilizatorului şi bineînţeles a sistemului de operare.
Memoria internă a unui calculator este caracterizată de doi parametri:

1. dimensiunea;
2. timpul maxim de răspuns;

Dimensiunea acestei memorii este în strânsă legătură cu microprocesorul folosit (în speţă cu limitările impuse de acesta). O valoare des întâlnită pentru această mărime este de 1 Mbyte. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât performanţele calculatorului sunt mai bune.

Timpul maxim de răspuns se referă la intervalul de timp care este necesar memoriei interne pentru a citi sau scrie date. Mai exact, intervalul de timp ce se scurge din momentul în care primeşte de la microprocesor comanda de citire şi momentul în care depune pe magistrala de date valoarea citită (similar este şi pentru scriere). Valoarea medie a acestui parametru este de 70 ns. Cu cât această valoare este mai mică, cu atât calculatorul este mai rapid.

În configuraţia unui sistem electronic de calcul în funcţie de modul în care se realizează accesul la memorie, pot fi întâlnite simultan două mari tipuri de memorii: memorii ROM şi memorii RAM.

Memoria ROM (Read Only Memory – memorie care poate fi doar citită) – este un tip de memorie nevolatilă (informaţia conţinută de acest tip de memorie nu se pierde la oprirea calculatorului). Este o memorie de tip special, care prin construcţie nu permite programatorilor decât citirea unor informaţii înscrise aici de constructorul calculatorului prin tehnici speciale. Memoriile de tip ROM se clasifică la în funcţie de modalitatea de scriere a datelor în PROM şi EPROM.

1. memorii PROM (Programabile ROM), memorii ROM programabile, care permit o singură rescriere de programe;
2. memorii EPROM (Programabile Electric PROM), care pot fi şterse şi reprogramate din nou de mai multe ori, utilizând tehnici electronice speciale.

Programele aflate în ROM sunt livrate odată cu calculatorul şi alcătuiesc aşa numitul firmware. Calculatoarele din familia IBM – PC conţin şi o memorie CMOS (de tip RAM, alimentată în permanenţă de o baterie pentru a nu-şi pierde conţinutul informaţional. În această memorie se stochează informaţii referitoare la configuraţia hardware a sistemului electronic de calcul.

Memoria RAM reprezintă un spaţiu temporar de lucru unde se păstrează datele şi programele pe toată durata execuţiei lor. Programele şi datele se vor pierde din memoria RAM, după ce calculatorul va fi închis, deoarece aceasta este volatilă, păstrând informaţia doar atâta timp cât calculatorul este sub tensiune.

În funcţie de circuitele din care sunt implementate memoriile RAM acestea se clasifică în: memorii statice (SRAM) şi memorii dinamice (DRAM). La rândul său memoriile DRAM se împart în:

1. memorii FPM (Fast Page Mode) – caracteristica acestui tip de memorie o reprezintă facilitatea de a lucra cu pagini de memorie. O pagină de memorie este o secţiune de memorie, disponibilă prin selectarea unei adrese de rând.
2. memorii EDO (extended Data Out) – funcţionează la fel ca şi memoriile FPM dar accesul la datele din celulele de memorie este mai rapid cu 10 – 15 % faţă de FPM
3. memorii SDRAM (Syncronous DRAM) – un astfel de tip de memorie reprezintă un modul DRAM ce lucrează în mod sincron cu procesorul (prin construcţie, la origini memoriile DRAM convenţionale funcţionau în mod asincron)
4. memoriile VRAM (Video RAM) – este o memorie rapidă folosită în special pentru plăcile video.
5. memorii SGRAM (Syncronuos Graphics RAM)- este un SDRAM adaptat cerinţelor foarte mari din domeniul graficii 3D.
6. memorii DDR (Double Data Rate)- prin această tehnologie se pot transfera date de două ori mai rapid faţă de tehnologiile anterioare.

Fizic memoria RAM este constituită din elemente care prezintă două stări stabile, reprezentate convenţional prin simbolurile 0 şi 1 denumite biţi sau cifre binare. Aceste elemente sunt constituite din milioane de perechi de tranzistori şi condensatori. Rolul condensatorilor este de a reţine sarcină electrică, iar al tranzistorului acela de a încărca cu sarcină electrică condensatorul. Aceste perechi de condensatori şi tranzistori sunt dispuse sub formă de coloane şi rânduri formând o matrice. Prin construcţie, accesul la memorie se realizează la nivelul unui grup de biţi denumit celulă sau locaţie de memorie. Fiecărei locaţii de memorie îi este asociată o adresă, care identifică în mod unic aceea locaţie. Numărul de biţi care se poate memora într-o locaţie de memorie reprezintă lungimea cuvântului de memorie. Numărul total de locaţii de memorie reprezintă capacitatea memoriei şi se exprimă de regulă în octeţi.

O altă caracteristică a memoriei RAM o reprezintă timpul de acces la informaţie care se defineşte prin intervalul de timp scurs dintre momentul furnizării adresei de către procesor şi momentul obţinerii informaţiei. Timpul de acces la informaţie la memoriile noi este de ordinul nanosecundelor

Coduri detectoare si corectoare de erori. Codul Hamming

In domeniul compresiei de date (considerata în teoria codarii ca si ”codarea sursei”) codarea s-a
facut în scopul reducerii dimensiunii reprezentarii, presupunând un canal de comunicatie ideal, fara
pierderi. În cele ce urmeaza vom aborda pe scurt o problema diferita, si anume codarea în scopul
detectiei si eventual corectiei erorilor ce pot apare pe un canal de comunicatie real, cu erori
(considerata în teoria codarii ca si ”codarea canalului”).

În acest al doilea caz este evident ca, pentru a obtine detectie si corectie de erori, trebuie sa
încarcam suplimentar fluxul cu biti dedicati acestui lucru, având de a face cu o crestere a
dimensiunii reprezentarii (trebuie platit un pret...). În timp ce la compresia datelor se elimina cât
mai mult posibil redundanta, codurile corectoare adauga acel nivel de redundanta necesar pentru a
transmite datele în mod eficient si cu fidelitate pe un canal cu zgomot (cu erori).


Codul Hamming 
Unul din cele mai cunoscute coduri detectoare si corectare de erori singulare este codul numit Hamming.Acesta notatie indica faptul ca avem un cod de 7 biti din care 4 sunt biti de date independenti (restul fiind biti redundanti, reprezentând paritatea a diferite combinatii a bitilor de date). Codul contine deci 4 biti de date d1, d2, d3, d4 si 3 biti de paritate p1, p2, p3. Bitii de paritate sunt calculati astfel:
p1 sumeaza d1, d2, d4
p2 sumeaza d1, d3, d4
p3 sumeaza d2, d3, d4

iar organizarea bitilor în cuvântul de cod este urmatoarea:
p1 p2 d1 p3 d2 d3 d4

De obicei se definesc doua matrici în legatura cu acest cod: matricea generatoare de cod G si
matricea de detectie a paritatii H .

Memoria sistemelor de calcul

În cadrul unui sistem de calcul memoria ocupă un loc important reprezentând „depozitul de informații” (date și program) al acestuia. Există două arhitecturi consacrate în ceea ce privește organizarea sistemului de memorie: von Neumann și Harvard. În cazul arhitecturii von Neumann memoria este văzută ca un tot unitar în care se află atât programele cât și datele. În cazul arhitecturii Harvard memoria este împărțită în două părți distincte, memorie program și memorie de date.

Sistemele de calcul de uz general actuale (sistemele desktop, serverele etc.) au o organizare de von Neumann în timp ce sistemele dedicate de tip embedded au o organizare de tip Harvard. Arhitectura von Neumann este specifică sistemelor de calcul de uz general datorită flexibilității care o oferă permițând utilizarea memoriei în funcție de scopul sau de funcționalitatea dorită la un moment de timp dat. Sistemele embedded având o funcționalitate fixă și fiind supuse unor restricții în ceea ce privește modul de funcționare (consum redus, cost redus, un număr mic de circuite componente) exploatează mult mai bine arhitectura Harvard.

Sistemul de memorie constă din mai multe subsisteme, cu capacități diferite și timpi de acces diferiți. Datele și programele sunt mutate dinamic dintr-o zonă de memorie în alta. Fluxul este controlat de către programator, de sistemul de operare, de hardware sau de către o combinație a tuturor acestor factori.

Există mai multe tipuri de memorie, cu diverse viteze și costuri pe bit.Memoria este ierarhizată cu scopul de a realiza transferuri de date între procesor și memorie cu o viteză cât mai apropiată de cea a procesorului. În general, transferul de date are loc doar între niveluri adiacente ale ierarhiei.

Întrucât organizarea memoriei bazată pe localitatea programelor oferă valori bune pentru raportul cost/performanță, ideea este larg folosită în noile microprocesoare. Trebuie remarcat cǎ ierarhia memoriei pentru aceste sisteme are un număr mai mare de nivele decât modelele anterioare. Memoria poate fi ierarhizată după mai multe criterii:

• metoda de accesare a informației (memorii RAM - cu acces aleatoriu)
• timpul de acces - ca timp de întârziere între comandă și prelucrarea efectivă a informației

Entropie informațională

În teoria informației, entropia Shannon sau entropia informațională măsoară incertitudinea asociată cu o variabilă aleatoare. Această măsură indică și cantitatea de informație conținută într-un mesaj, exprimată de obicei în biți sau în biți pe simbol. Când este exprimată în biți, ea reprezintă lungimea minimă pe care trebuie să o aibă un mesaj pentru a comunica informația.

Ea mai reprezintă și o limită absolută a celei mai bune compresii fără pierderi aplicabilă unor date comunicate: tratând un mesaj ca pe o serie de simboluri, cea mai scurtă reprezentare posibilă a mesajului are lungimea egală cu entropia Shannon în biți pe simbol înmulțită cu numărul de simboluri din mesajul original.

O aruncare a monezii are entropia de un bit. Dar, dacă moneda nu este echilibrată, atunci incertitudinea este mai mică (se știe că există o probabilitate mai mare ca ea să cadă cu o anume parte a ei în sus), și astfel entropia Shannon este mai mică. Un șir lung de caractere repetate au entropia 0, deoarece fiecare caracter este previzibil. Entropia unui text în limba engleză este de 1,0 până la 1,5 biți pe literă,^[1] . Echivalent, entropia Shannon măsoară media de conținut informațional pe care receptorul o pierde atunci când nu cunoaște valoarea variabilei aleatoare.

Conceptul a fost introdus de Claude Shannon în lucrarea sa din 1948 „O teorie matematică a comunicației”.

Entropia H a unei variabile discrete X cu valorile {x₁, ..., x_n} și funcția de probabilitate p :

iar dacă X este continuă, având funcția de distribuție f(x):

unde b este o bază pentru logaritmi, reală și supraunitară (de obicei 2, caz în care unitatea de măsură a informației se numește bit, sau e, caz în care ea se numește nat).